neputinţa

numai în spital să nu ajungi. Nici măcar aşa cum am fost eu în vizită pentru aproximativ 1 oră. Cand ajungi acolo zici că nu-i adevărat, e plin de lume, plin de lume bolnavă. Se uită la tine cu ochii plini de lacrimi şi de tristeţe. Pe chipul lor se citeşte suferinţa. De abia mai schiţează un zambet, dar în sufletul lor nimeni nu poate şti ce este.

Îşi pun speranţa în doctor şi de abia îl aşteaptă să vină să-i vadă, să-i încurajeze. Au nevoie de asta. Oricat de mult i-ar durea şi oricat de mult i-ar supăra boala dacă primesc o vorbă bună, o încurajare de la doctor, parcă, parcă sunt alţii. Chipul lor se luminează dintr-odată.

E tare dureros să ai un bolnav în familie. Să ştii cat suferă, cat se chinuie şi să nu poţi face nimic. Să fii neputincios. Uneori mă gandesc că nu-i drept, parcă tot cei mai buni oameni şi cei mai dragi ţie suferă. Dar asta e, nu poţi lua durerea nimănui. Şi la urma urmei cine sunt eu să judec? Nu putem decat să acceptăm lucrurile aşa cum sunt şi să ne mobilizăm să fim alături de cel ce suferă şi să-l sprijinim moral.