cum am devenit iar studentă...

de data asta studentă, dar de la distanţă.

Am terminat de ceva timp o facultate.Facultate care am făcut-o din pasiune, fără să stau atunci să mă gandesc la ce va urma, ce şanse reale o să am după ce o termin. Şi îmi pare rău să spun asta acum, dar nu m-a ajutat pană acum la nimic. O facultate dublă specializare extrem de grea, 12 examene pe sesiune, muuulte referate, de citit o grămadă de bibliografie şi timp deloc de studiat în afara sesiunii, plus anumiţi profesori la care şi acum dacă mă gandesc îmi rămane un gust amar. Imi repetam mereu după cate o sesiune că nu se mai poate continua aşa, că următoarea o să fac tot posibilul să învăţ cate ceva pe parcurs, dar degeaba. Nu am reuşit nici măcar într-un semestru din cei 4 ani să fac lucrul ăsta. Şi atunci în sesiune era chin mare, nopţi dormite numai pe jumătate, stress mult, plans şi mai mult. Bineînţeles că rămanea cate 1 sau 2 examene şi în restanţe, nu se putea altfel. După sesiune eram ca şi teleghidată, slăbită. 2 zile numai măncam şi dormeam. Şi după 4 ani petrecuţi în acest ritm mi-am dat seama că am făcut o greşeală, ce bine era dacă îl ascultam pe tata. Greşeala pentru că nu sunt reuşesc să îmi găsesc de lucru în domeniu. Toată lumea cere experienţă, dar nimeni nu te lasă să o faci.

Şi uite aşa de anul trecut mi-am luat inima în dinţi şi sunt din nou studentă. De data asta l-am ascultat pe tata şi sper să fie totul ok după ce termin...fără criză!

chestii

e frig, mohorat şi soarele ne-a părăsit. Nu-mi place perioada asta. În casă este mai rece decat afară. Noroc cu ceaiurile că ne mai salvează, deşi nu mă prea împac cu ele decat în situaţii de genul ăsta. Acum îmi dau şi eu seama de utilitatea lor. După o cană de ceai ţi-e cald.

Afară, în schimb e frumos. Parcul este plin ochi de bebeluşi în perioada asta, care de care mai frumoşi. Este lumea lor.

Ce este enervant este faptul că pană să ajungi în parc e cale lungă. În speţă de cand au început studenţii şcoala. Traficul e îngrozitor. În autobuze, troleie efectiv nu poţi respira, aşa sunt de pline. Fiecare se grăbeşte, nu contează că te-a călcat pe picior, că te lovoşte cu sacoşele. Trebuie să urce şi el în autobuz. Mulţi nu mai ştiu ce e aia răbdare. Ăştia ar fi, în primul rand cei mai în varstă.

Cam atat pentru azi...

siguranţa în transportul în comun

deşi posed de ceva vreme una bucată maşină, nu circul în oraş cu ea din varii motive. Circul, deci cu autobuzul în oraş.

Nu mă aşez decat rar sau aproape deloc. Într-una din seri mă întorc acasă şi în autobuz se afla foarte puţină lume, aşa că decid să mă aşez. Proastă decizie, de altfel. Pentru că stăteam faţă în faţă cu o persoană. Persoană care tot foşnea ceva, dar nu am dat atenţie pentru că am continuat să mă uit pe geam. Însă la un moment dat aceea persoană (era femeie) se răsteşte la mine şi încearcă să mă lovească şi mă întreabă: - Nu ţi-e bine? Am încremenit, noroc că am fost pe fază şi am reacţionat destul de prompt ridicandu-mă de acolo, că altfel cu siguranţă reuşea să mă lovească. Şi atunci cand m-am ridicat am observat că arată ciudat, avea foarte multe bagaje, era tunsă scurt de tot şi avea o faţă pe care se citea agresivitate. Acum, să zicem că a fost şi greşeala mea, că m-am aşezat aiurea, nu m-am uitat înainte să o fac. Dar mă aşez atat de rar şi am uitat de aspectul ăsta. Şi îmi amintesc că de aproximativ 1 an eram în acelaşi troleu şi la un moment dat se iau 2 persoane la bătaie, dintre care una era această femeie, iar cealaltă un bărbat, care la momentul respectiv am crezut că sunt soţ şi soţie. Dar se pare că m-am înşelat, bărbatul era un simplu pasager de care s-a legat femeia asta.

Mă întorc acasă într-o după masă de data aceasta. Era iarnă. Foarte multă lume şi agitaţie în autobuz. Stăteam undeva langă un compostor, dar a trebuit să mă strecor mai departe de el pentru că încurcam lumea care trebuia să-şi perforeze biletele. Aşa se face că ajung în dreptul unui scaun. Şi după nici 2 minute de mers, mă prinde cineva de fular şi mă întreabă: - Nu ţi-e bine? Da, era aceeaşi femeie. Am reuşit şi de data aia să mă strecor repede. Acum vă daţi seama ce a fost în sufletul meu. Clar, mă urmăreşte, are ceva cu mine!

După incidentul ăsta o vreme mi-a fost pur şi simplu frică de oameni, de aşezat nici nu se mai punea problema. Aproape fiecare om mi se părea suspect, mi se părea că fiecare mă urmăreşte. Îi analizam pe fiecare şi cum vedeam că se mişca unul înspre mine îmi schimbam brusc şi eu direcţia.

Ştiu ca ei nu au nici o vină că s-au născut aşa, dar mă gandesc că ar trebui luate nişte măsuri.